Exil la Pontul Euxin (I)
După ce voi muri, când voi ajunge în faţa Celui Carele, El, Singurul, are dreptul să judece, nu îi voi spune: “iartă-mă!”. “Am fost poet”, îi voi spune. “Adică: am iubit, am înţeles de la naştere rosturile nesomnului, am suferit, m-am bucurat de fiecare adiere de vânt şi m-am cutremurat la atingerea fiecărei picături de ploaie, am fost fericit ascultând tăcerea dintre cuvinte şi m-am chinuit, îndelung, viaţa întreagă,să înţeleg liniştea ce leagă un sunet de altul şi de aceea m-am îngerit, pentru că, de fapt, Tu, m-ai iertat încă de la naşterea mea!”
1.câtă risipă, când o aripă se înfiripă
din gând.gând după gând,
renăscând,doarme plângân
dîntr-o clipităşi ce ispită şi infidelă şi aiurită
într-o risipă.
2.e-atâta culoare în aer, în frunze,
în mângâierile tale confuze,
în încredinţarea cum că am fi
copii care nasc mereu alţi copii.
e-atâta culoare şi-aşa o părere
în alcătuirea ta de muiere
că-mi pierd auzul şi ochiul se-nchide
în asurzitoare, ciudate crisalide,
că piere mirosul şi gustul îmi piere,
doar trupul întreg pe tine te cere.
3.ciudat miracol! Cum se-nfiripează
minunea care pare veşnic trează,
ochiul ce stă mereu deschis
şi-atunci când totul pare numai vis,
gândul acela care-i necuprinsul,
tot el şi largul, tot el şi întinsul,
tot el adâncul, tot el şi înaltul,
de ne-asemuit cumva cu altul,
el îngustimea ce măsoară tot
şi neputinţa când nu pot să pot.c
iudat miracol care se-ntrupează
în îndoiala ce ne vizitează.
